În timp ce statul român discută securitatea naţională în formule largi, cu strategii, comunicate şi reuniuni, o problemă concretă se adânceşte în tăcere: cerealele fermierilor români riscă să rămână blocate în baze, iar odată cu ele poate fi blocată întreaga finanţare a agriculturii.
Din piaţă vin semnale tot mai apăsate: lipsesc trenurile, locomotivele şi echipajele. Prioritate pare să aibă fluxul de marfă pe relaţia Dorneşti–Constanţa–Dorneşti, în special transporturile asociate Ucrainei, în timp ce producţia agricolă românească aşteaptă. Grâul şi floarea-soarelui stau în depozite, iar fermierii nu pot transforma producţia în bani. Se uită că în agricultură, timpul nu este un detaliu, este diferenţa dintre plata ratelor şi executare, diferenţa între a pregăti un teren la timp pentru o cultură sau a aştepta ca birocraţii sau politicienii să-şi facă treaba.
Situaţia este agravată de blocajul plăţilor pe certificatele de depozit, după fraudele care au zguduit sectorul agricol la începutul anului. În loc ca statul să repare rapid mecanismul şi să îi separe pe cei corecţi de cei care au făcut fraude, nota de plată pare să fie achitată tot de fermierii oneşti. Aceştia au marfă în silozuri, documente, contracte şi credite scadente, dar nu mai au acces la lichiditatea de care depinde următoarea campanie.
Băncile, furnizorii de inputuri şi finanţatorii nu lucrează cu explicaţii despre lipsa locomotivelor sau despre aglomeraţia de pe calea ferată. Ei lucrează cu scadenţe. Iar când fermierul nu poate vinde, nu poate încasa şi nu poate rostogoli creditul, urmează penalităţile, executările şi falimentul. Aşa se pierde agricultura românească: nu neapărat într-un an prost, ci printr-un lanţ de blocaje administrative şi logistice pe care nimeni nu pare dispus să îl rupă.
Este absurd ca România, ţară agricolă şi rută strategică pentru exporturile din regiune, să ajungă în situaţia în care propria producţie devine marfă de mâna a doua. Sprijinul pentru Ucraina este o obligaţie morală şi strategică, dar nu poate însemna sufocarea producătorului român. Solidaritatea nu poate fi construită pe falimentul celor care ţin în viaţă economia rurală şi contribuie direct la aprovizionarea internă. Pentru orice stat prioritară trebuie să fie producţia internă, agricultorul român şi apoi restul.
Adevărata întrebare este unde se află agricultura românească pe lista de priorităţi a statului. Dacă transportul cerealelor, finanţarea fermierilor şi funcţionarea depozitelor nu sunt chestiuni de securitate economică şi alimentară, atunci ce mai este?
CSAT poate introduce pe agendă multe teme. Dar ignorarea blocajului cerealelor româneşti este o eroare care se poate întoarce rapid împotriva întregii ţări. Pentru că este o chestiune de siguranţă naţională, nu o anexa în vreun raport. O bază de cereale plină, dar fără ieşire spre piaţă, nu reprezintă prosperitate. Este capital blocat, datorii care cresc şi ferme împinse spre marginea prăpastiei.
Statul are obligaţia să intervină urgent: să asigure capacitate reală de transport pentru marfa românească, să clarifice şi să deblocheze mecanismul certificatelor de depozit pentru operatorii eligibili, să stabilească priorităţi transparente în infrastructura feroviară şi să creeze soluţii temporare de garantare pentru fermierii afectaţi. Nu peste câteva luni, când silozurile vor fi pline, creditele scadente, iar fermele vor fi deja pierdute. Nu poate fi ignorat nici faptul că a început recoltatul porumbului– cu România mare producătoare- şi depozite sunt pline cu cereale nevândute. Deci o nouă presiune cu efecte care pot fi devastatoare.
România pare să nu fi descoperit un adevăr simplu, că siguranţa alimentară nu se apără prin discursuri. Se apără în primul rând creând fermierului român posibilitatea de a cultiva, îngriji şi, mai ales, de a vinde cerealele la timp.
